Chiar asa...

Azi dimineata, cind ne incaltam sa plecam spre gradinita, Adan (care acum are 5 ani jumate) mi-a spus "Tati, iti aduci aminte cind ne rugam inainte sa plecam?" "Da,i-am raspuns, imi amintesc... asa e..." "De ce nu ne mai rugam...?" ... Chiar asa... de ce nu ne mai rugam? N-as putea articula un raspuns coerent. S-au intimplat multe in ultimii 3 ani. Si copiii au crescut.

64

Stiam ca disparitia tatalui meu va fi mult mai grea si mai mult simtita in timp si asa se intimpla. Sint foarte dese momentele in care mi-as dori sa mai fie prin preajma. Nu neaparat pentru mine, ca doar sint om mare, dar pentru Adan si acum Jessica. La fiecare noua realizare a lui Adan, care acum sint din ce in ce mai mari si mai dese, ma gindesc ca ar fi fost super sa le afle si el. I-ar fi adus cu siguranta un zimbet pe fata, altfel, mai mereu trista. Dar, lucrurile sint cum sint si viata e cum e. Cel mai adesea cu totul altfel decit ne-am dori-o sau am gindit-o.

Azi tata ar fi implinit 64 de ani.

Tu de ce vrei copii?

Am avut zilele trecute o discutie, relativ scurta, cu cineva apropiat pe tema copiilor. Mai precis, de ce sa faci sau sa nu (mai) faci copii. Daca ai unul, la ce-ti mai trebuie altul, daca nu ai nici unul la ce-ti trebuie primul? Ceva de genul... Respectiva persoana are deja un copil si se intreba ce rost are sa o iei de la capat cu al doilea? Iar bataie de cap, stres cu sarcina, stres cu nasterea, complicat logistic, mai ales daca doar un parinte are carnet de sofer, etc... toate argumente destul de solide. Plus ca poate vine o virsta si o perioada in viata cind pur si simplu nu mai ai chef si vrei sa ai timp de tine, sa nu te mai imparti in paispe si sa nu mai vrei bataie de cap. Si oricum, cind te gindesti in ce lume ii aduci, mai bine lasa-i nefacuti.

La un moment dat ma intreaba "La voi cum e? Cum a fost? Cum v-ati decis ca vreti copii si citi?"
Pai la noi a fost relativ simplu pentru ca mereu am vrut copii - 2...3...4, dar nu unul. Decit unul singur mai bine deloc. Eu personal am constatat in viata ca pina la urma, si in toate situatiile, indiferent ce/citi prieteni ai, sau pretind ei ca ai, singurii oameni pe care poti sa contezi sint familia. Eu am un frate mai mare care "mi-a platit cautiunea" in nenumarate rinduri. Am vazut familii in care fratii se aveau unul pe altul, iar cind parintii nu mai erau, ei au ramas uniti si erau o familie. Si asta am vrut intotdeauna pentru copiii mei, sa ii cresc stiind ca mereu, in orice situatie, fata de oricine, familia este mereu pe primul loc si cea mai importanta. Si in felul asta sint convins ca vor creste si se vor avea unul pe celalalt. Nu vor fi singuri. De asta vreau sa fie cel putin 2 copii.
Cind ii faci, la ce moment din viata, si cit de complicat este asta logistic, asta e o alta problema. Care nu are un singur raspuns. De fapt cred ca are cel putin atitea cite cupluri fac copii. Fiecare stie in dreptul lui. Noi am zis ca e mai bine sa fie de virste apropiate. E mai greu la inceput, primii citiva ani (maxim 18) dar apoi cresc si incep sa aiba program la fel, preocupari asemanatoare, si ii ai oarecum la pachet. Mi se pare mai simplu sa ai, sa zicem, doi copii de 5 si 3 decit unul de 5 si altul de 1 an... Mi se pare doar, pentru ca inca nu sint in situatia aia asa ca nu pot vorbi din experienta proprie. Dar voi afla. Simplu insa, sau foarte simplu, nu e nicicum daca iti propui sa fii un parinte responsabil si sa investesti timp in educatia copilului, si nu ma refer doar la scoala. Pina la scoala sint aia 7 ani de acasa care, zic unii specialisti in anii de acasa, ca ar fi definitorii pentru caracterul, personalitatea si oarecum viitorul copilului. Dar pentru ca in anii aia copiii sa fie crescuti chiar de parintii lor, lucru din ce in mai neobisnuit, trebuie facute multe sacrificii si inteleg ca nu e lucru simplu.

Dar pina la urma, dincolo de argumente logistice, sociologice sau antropologice sau eu mai stiu de care, noi am vrut copii pentru ca ii iubim. Pentru ca ne plac foarte mult si pentru ca bucuria pe care ti-o dau copiii nu o gasesti nici unde in alta parte, si pentru ca vrem sa ii crestem intr-un fel in care sa ajunga oameni de valoare, care sa lase ceva in urma lor ( si aici nu ma refer deloc la profesiile pe care le vor urma). Pentru ca vrem sa punem in ei niste lucruri care poate noua ne-au lipsit, si vrem sa ii invatam asa incit sa nu repete greselile noastre si sa fie mai buni decit noi, pentru ca vrem ca "blestemul" sa se opreasca la generatia noastra si de la ei sa inceapa "binecuvintarea". Si nu gindesc asta pentru ca sintem perfecti, ci din contra. Pentru ca sintem deficitari la multe capitole si avem multe lipsuri, pe care le constientizam si cu care ne luptam, vrem ca drumul lor sa fie mai lin si obstacolele peste care am trecut noi sa nu mai se ragaseasca si pe drumul lor.
Si, nu in ultimul rind, pentru ca ii iubim. Si asta e si motivul pentru care ni s-a nascut al doilea copil. Jessica Lara. Fetita mult asteptata.

Micul Picasso

Pai da! Cred ca daca si Picasso ar fi inceput la fel ar fi putut ajunge un mare artist. Glumesc bineinteles. N-ar fi putut ajunge. Anyway... Am facut la 4 luni urmele palmelor si talpilor lui Adan pe o foaie cu gindul sa o inramam si sa o expunem in galeria din hol. Planul atunci era sa repetam operatiunea "urma" si la 6 luni, la un an, si tot asa. Am ajuns sa o repetam la un an jumate abia dar a fost foarte distractiv.

Deja de ceva timp a inceput sa ii placa sa mizgaleasca cu creioane de ceara sau creta, iar cind am scos tuburile de vopsea a fost Craciun in septembrie.Nu a fost neaparat usor sa il facem sa isi tina palmele si talpile cum vream noi macar pentru 2 secunde dar intr-un final am reusit. Dar ce a urmat dupa a fost un adevarat atelier de arta postmoderna si distractie si a meritat toata "mizeria" creata. Daca va tenteaza ideea, incercati cu vopsea de la Crayola pentru ca nu e toxica (Adan a incercat-o! Dupa cum s-a strimbat nu are gust bun, dar inca traieste) si mai ales, iese la spalat doar cu apa, si de pe piele si din haine, mobile, etc...
Ce sa zic, e talentat tipu'...:) Sau poate e de vina ochiul meu "critic":)

Viața la țară

Toata luna august am fost in concediu asa ca a fost un moment foarte bun sa il luam pe Adan si sa il ducem sa-si vada bunicii si verisorii de la Arad. Si pe linga asta sa stea citeva (doua) saptamini la curte si sa aiba loc sa se zbenguie in voie. Noi ne dorim mult si de mult sa stam la casa si sa avem curte exact din acest motiv - sa aiba copiii loc sa se joace si sa petreaca timp cit mai mult la aer, afara. Insa nu ne-am inchipuit ca este chiar atit de bine. Unul dintre cumnatii mei, la care am stat, are o casa saseasca intr-un sat la 4 km de Arad, suficient de mare si cu o curte generoasa - destul pentru 3 baieti intre 1 an jumate si 2 ani si un pic.

A fost excelent sa il putem lasa pe Adan sa se joace in curte fara sa ne stresam ca s-ar putea rani sau ar putea merge in locuri unde nu ar avea ce sa caute. Spatiul pe care l-a avut la dispozitie, si activitatile pe care le putea face, chiar si singur, pun intr-o lumina foarta proasta chiar si cel mai mare si luxos apartament posibil. Nu a mai fost nevoie sa stam cu gura pe el si sa auda numai "Nu umbla acolo!", "Nu atinge!", "Nu ai voie!" si stiind ca nu plinge decit atunci cind se loveste foarte rau, l-am putut supraveghea de la distanta si am fost toti foarte relaxati.

In timpul asta, cit am fost plecati, i-au iesit si patru masele si un canin. Si a inceput baiatu sa manince de parca venea sfirsitul lumii si il gasea flamind. Nu am stiut exact daca maninca mult mai bine pentru ca in sfirsit i-au iesit maselele si nu il mai supara gingiile sau pentru ca alearga toata ziua si era foarte prins - avea treaba ca un om mare. Din nefericire am aflat cind am ajuns din nou in apartamentul nostru minunat de bloc. Minca pentru ca ii era si lui foarte bine la curte si la aer.

Eh, si uite asa, cu trotineta, masinuta, brum-brum, piscina si alte activitati, a trecut timpul de stat acolo si ne-am intors in Bucuresti. Dupa un drum 'relaxant' de 12 ore am ajuns intr-o sauna, la etajul 4, rupti de oboseala si Adan a intrat in colivie.

Am fost deprimati, de fapt inca mai sint, uitindu-ne la el cum il chinuim. A reintrat in zona "Nu!" si ne continuam viata la bloc, cu iesiri in parc.

Ce m-a socat insa cel mai tare in aceasta vacanta a fost sa vad cum un baietel, putin mai mic decit Adan, crescut doar la curte, este cu mult mai agil, mai fisnet, mai sigur pe picioare si mai indraznet. Evident, pentru ca terenul lui de joaca il construieste in acest fel. Asta in conditiile in care Adan numai linistit nu e.

Ne-am reconvins ca blocurile sint cea mai mare timpenie posibila, ca parcurile, oricit de mari ar fi sint mici, si ca viata la tara este excelenta pentru copii. Acolo vreau sa ii crestem.

Un an

Luni, 15 martie, Adan a implinit un an. Mda... un an intreg. Nici noua nu ne vine sa credem. Sint momente in care parca rememorezi pe repede inainte cit mai multe din cele intimplate si nu-ti vine sa crezi ca s-au intimplat atitea si chiar a trecut un an.

Dar ce an frumos a fost. Din fericire, cu mult mult mai multe bune decit rele. Rele care in cazul nostru au fost chiar foarte putine.

Iar ultimele luni, in care chiar nu am mai scris nimic, s-au intimplat o multime de lucruri si Adan s-a schimbat si a evoluat foarte mult. De la 10 luni merge singur, i-au iesit o multime de dinti, respectiv 8. Asta fiind un motiv de oarece suferinti atit pentru el cit si pentru noi, pentru ca nu prea mai maninca cum trebuie de cind il supara gingiile. Dar am trecut si peste asta. Au fost unele momente de mare frustrare cind vedeam ca nu maninca absolut nimic solid, si prefera doar lapte. Dar, lucrurile merg inainte si acum maninca mai bine, insa mai important decit asta este faptul ca e plin de viata, vesel, sanatos si ne aduce mai multa bucurie decit ne-am putut imagina.

Probabil ca exista dar nu stiu eu cuvintele pentru a descrie sentimentul pe care il traiesc in fiecare zi cind vin de la lucru, cind sare efectiv in sus de bucurie ca ma vede si intinde miinile sa il iau in brate.

Este un spectacol in sine doar sa stam sa ne uitam la el cum se joaca, cum merge, cum vorbeste pe limba lui, incercind sa imite sunete pe care le aude sau doar inventind onomatopee care proabil inseamna ceva in minteal lui, sa il auzim rizind, si ride mult si des.

Sintem binecuvintati cu acest copil si extrem de fericiti sa-l avem si sa-l crestem. Sa ne traiesti copilas!

Deocamdata, aici plinge de zor pentru ca a stins luminarea cu mina... Suflatul e over-rated.

In memoriam

Ieri mi-am ingropat tatal. A murit duminica dimineata, in spital, probabil dintr-un stop-cardiorespirator. Suferea de cancer la plamini si in ultimele saptamini s-a simtit din ce in ce mai rau. Nu putea sa respire, obosea foarte repede, de fapt era in permanenta obosit. Nu putea dormi noaptea pentru ca nu putea sa respire stind culcat. Cu toate astea, in spital, fiind pus pe un aparat cu oxigen, s-a simtit un pic mai bine si credeam, ca si pina acum, ca isi va reveni.

Nu si-a mai revenit.

Cind am plecat luni cu el d-acasa, spre spital, a stiut ca nu se mai intoarce acasa. Avea convingerea ca i-a venit sfirsitul. Sfirsitul dupa o viata relativ scurta (62 de ani) insa complexa, grea de cele mai multe ori, poate cu prea putine bucurii si cu prea multe sacrificii. S-a despartit de mama in '87, cind eu aveam 10 ani, si s-a luptat cu ceru' si pamintu' sa raminem la el (eu si frati'miu) si a reusit. A stiut ca ii va fi foarte greu sa ne creasca, dar a vrut sa raminem astfel aproape de bunici si aproape de biserica. Si bine a facut. Mult timp nu am inteles ce a insemnat pentru un barbat de 40 de ani sa ramina singur cu doi copii, si sa fie si mama si tata, sa incerce sa fie si prieten. Au fost momente grele uneori, frustrari si neintelegeri, dar la sfirsit cind am tras linie a murit fericit si impacat ca a avut grija de noi. A murit impacat cu ce a facut pentru copiii lui si era mindru de noi. Iar eu am reusit sa inteleg si sa ii multumesc ca a renuntat la viata lui pentru a investi in a mea.

Parte din pretul pe care l-a avut de platit pentru alegerea lui a fost si faptul ca a murit singur. Imi spunea saptaminile trecute sa il sunam mai des (desi il sunam zilnic), ca ar vrea sa petreaca mai mult timp cu noi pentru ca cel mai greu nu ii e cu boala, cu care de altfel nici nu s-a prea chinuit sa lupte, ci cel mai greu ii era singuratatea. Acum regret ca sigur as fi putut petrece mai mult timp cu el. Insa... probabil asa se intimpla mereu... ajungem sa regretam prea tirziu.

Imi pare rau ca a murit fara sa-si vada si nepotii mari. Ii iubea foarte mult (si pe Adan si pe Alex, baiatul lui frati'miu). Avea un fix. A vrut sa ii cumpere lui Adan un urs mare de plus de Craciun. N-a mai apucat. Iar Adan nu il va cunoaste niciodata. Intre doua generatii, parca asta e regretul cel mai mare pe care il am, ca Adan va creste fara un bunic.

Tata a murit impacat, multumit si mintuit. Noi raminem sa ii simtim lipsa. La revedere tata, la revedere bunicule.

Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea Adan!

Duminica am facut binecuvintarea lui Adan. Ok, pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, baptisti fiind, lucrurile se intimpla in felul urmator: parintii merg cu copilul la biserica, unde sint membrii sau unde merg in mod obisnuit, si se face o mica "ceremonie" de binecuvintare pentru copil. In cele mai multe dintre biserici cred, asa cum a fost si in cazul nostru, se citeste un text din Biblie, din Numeri, capitolul 6:

22. Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

23. "Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi spune-le: "Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le ziceţi:

24. "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească!

25. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!

26. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!

27. Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta."

Apoi pastorul si cineva din biserica, uneori chiar si parintii se roaga pentru copilul respectiv. Este un fel de a exprima dorinta parintilor, in fata bisericii si a lui Dumnezeu, de a dedica copilul lor lui Dumnezeu si de a cere binecuvintarea Lui peste viata copilului. Este un moment frumos pentru familie si pentru comunitate, fiind un act public de dedicare si responsabilizare. Este un simbol al dependentei de Dumnezeu si al dorintei parintilor si a bisericii ca acel copilas sa fie crescut in cunostinta de si dupa principiile lui Dumnezeu, si este o cerere de binecuvintare si protectie rostita de intreaga biserica.

Asa ca, asta este ce ne dorim si noi pentru copilul nostru: "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească, Adan! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine Adan si Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea Adan!"

Voi ce i-ati face asistentei respective?

Cind am citit stirea asta, si dupa, pe parcursul zilei de ieri cind a fost dezvoltata si pe TV, m-am umplut de revolta, in primul rind fata de acea asistenta care a uitat copilul in incubator. Insa nu doar fata de ea, ci mai degraba fata de tot sistemul medical de maternitate si neonatologie. Pentru ca cred ca acea femeie este un exponent edificator pentru acest sistem nenorocit in care ni se nasc copiii. Si sa nu zica cineva ca ce se face atita caz de un copil, ca nu se intimpla in fiecare zi, si a fost un accident. Pentru ca nu e primul caz de neglijenta grava in maternitati, si nici nu conteaza asta. Putea sa fie primul caz din istoria omenirii, ca nu are nici o importanta. Spuneti-le asta parintilor copilului. Pentru mine nu ar conta ca e prima greseala din viata a acelei asistente, si ca pina acum a fost cea mai buna asistenta din lume, ca tot as calca-o in picioare.

Probabil ca la ancheta o sa o scoata cu ceva circumstante atenuante, si o sa scape usor, pentru ca in astfel de cazuri, mi se pare ca scapi foarte usor daca doar iti desface contractul de munca. Ce o fi facut ea de a uitat de copil, ca o fi avut treaba cu alte nasteri, ca vorbea la telefon, ca se uita la televizor sa ce o fi facind, e prea putin important. Chiar nu conteaza. Pentru ca in momentul in care incerci sa sugerezi ca a avut o motivatie serioasa, inseamna ca acea motivatie serioasa era mai importanta decit viata acelui copil care era in grija ei. Poate ca unele din aceste femei nu-si dau seama ca responsabilitatea lor este enorma. Poate au impresia, traind in fiecare zi printre zeci de copii nou-nascuti, ca toti sint la fel si ajung sa ii priveasca ca un obiect al muncii, nu ca indivizi in sine, foarte pretiosi si fragili. Nu stiu daca e asa... poate gresesc. Si nici nu vreau sa sugerez ca toate asistentele sint asa... dar cred ca sistemul este total bolnav. Pentru ca este un sistem fara back-up, in care greseala cuiva nu poate fi depistata la timp pe un lant decizional sau de control, si asa copiii sint uitati in incubator, altii sint operati pentru afectiuni pe care nu le au, altii iau tratamentele colegilor de salon pentru ca se incurca fisele, si tot asa...

Si mai cred ca e bolnav pentru ca in maternitati copilul ar trebui sa stea cu mamele. Si mamele sa stie in permanenta ce se intimpla cu copiii lor. De ce sint luati de linga ele, ce probleme au si ce solutii sint pentru acelel probleme. Nu sa ajungi sa te rogi de asistente sa te lase sa iti vezi copilul, si sa te trateze ca si cum esti o proasta si habar n-ai ce trebuie sa faci cu copilul. Si ti se face un mare favor ca ti-l aduce sa il tii in brate. Si sa ajungi sa afli dimineata ca s-a intimplat ceva cu copilul tau spunindu-ti-se "Stai linistita, ca nu e mort!" "Ah, OK, daca inca nu e mort, nu e nici un motiv sa ne ingrijoram..." Probabil ca si parintii ar trebui sa stie ca drepturile lor trec dincolo de a face tot ce zice doctorul sau asistenta doar pentru ca asa zice doctorul sau asistenta. Doctorul si asistenta sint acolo ca sa slujeasca pacientii, sint acolo in serviciul nostru, nu invers. Cred ca mama respectiva trebuia sa stie ce se intimpla cu copilul ei, de ce, cit si cum trebuie sa stea la incubator, si poate atunci acea asistenta ar fi simtit o mai mare responsabilitate fata de copil, stiind ca trebuie sa dea socoteala parintilor. Poate ar fi simtit ca are in miinile ei viata pretioasa a unui copil. Poate ca ar trebui ca noi parintii, sau viitorii parinti sa incepem sa cunoastem, sa ne documentam, sa stim ce presupune nasterea, primele zile, ce e icterul si alte cele, si mai ales sa ne cunoastem drepturile si sa ni le cerem chiar si in fata asistentelor si a medicilor, pentru ca e viata noastra si a copiilor nostri in joc. Pentru ei e un caz, sau un numar intr-un incubator, dar pentru noi e viata.

Mi se pare foarte grav ce se intmpla pentru ca acel copil va ramine mutilat pe viata, si nu exista despagubire sau rezolvare pentru asta.

In tot acest context, sint din ce in ce mai convins ca spitalele noastre nu sint nicidecum cel mai bun loc unde sa nasti.

La tuns

Vineri am fost cu Adan la tuns pentru prima oara. Am fi incercat noi acasa dar cu foarfeca ni s-a parut cam periculos la cit se misca asa ca l-am dus la Florin la salon sa se descurce el. Si s-a descurcat.

Iar acum arata ca pentru armata...